Interviu: Koen Scharrenberg

Un luptator adevarat, un maestru adevarat, Koen Scharrenberg

Anul acesta, instructorul principal in stagiul de vara al Federatiei Romane de Karate Kyokushin este presedintele European Kyokushin Organisation, olandezul Koen Scharrenberg. Shihan Scharrenberg e o persoana cu o carisma iesita din comun. Campion al Olandei de nenumarate ori, campion international si luptator de succes la primele campionatele mondiale, Shihan Scharrenberg este in acelasi timp persoana care a stat alaturi de Sosai pentru mai multe luni ca uchi deshi la Honbu si omul care l-a intilnit si l-a invins pe Andy Hug. Cu ocazia prezentei lui la viitorul stagiu de vara din statiunea de munte Stina de Vale, i-am solicitat lui shihan Koen un interviu pe care vi-l recomand din tot sufletul sa il cititi. Veti afla ce inseamna sa traiesti o viata in Kyokushin.

Reporter: Cand ati inceput sa practicati karate Kyokushin si care a fost principalul motiv? Cine a fost primul dumneavoastra antrenor?

Koen Scharrenberg: Aveam doar 14 ani cand am inceput sa practic Kyokushin si, desi au trecut 39 de ani de atunci, inca imi amintesc acea zi ca si cum ar fi fost ieri. In vremurile acelea, impreuna cu frate meu Wim, practicam multe sporturi insa eram fascinati peste masura de artele martiale. Desi filmele cu Bruce Lee erau foarte populare in perioada respectiva, principalul motiv al atractiei noastre catre arte martiale era dorinta de a deveni puternici, de a invata sa luptam si sa ne aparam, cum de altfel multi alti tineri isi doreau la acea varsta.
Inca din primele zile de antrenament am fost atrasi de disciplina riguroasa si de antrenamentul foarte intense din punct de vedere fizic. Pe langa acestea, aspectele filozofice ale Kyokushinului, respectul, puterea mentala de a nu renunta in momentele dificile si toate celelalte aspecte care inconjoara karate-ul, ne fascinau.
Primul meu instructor a fost sensei August Lumallessil, posesor al gradului 3 dan, care era originar din Moluccans, o fost colonie olandeza. A fost un adevarat Sensei, foarte sever, solicitandu-ne cu antrenamente intense si cu disciplina riguroasa, fiind insa in acelasi timp ca un parinte pentru noi. Pentru mine si fratele meu, care am crescut fara tata, a fost cel care ne-a oferit o a doua casa si o directie de urmat in viata. Cand a murit, in urma cu 12 ani, a fost ingropat in GI, iar eu si fratele meu i-am purtat sicriul pe ultimul drum.
Dupa atatia ani ii simtim inca lipsa si ne aducem aminte cu recunostinta de tot ce a insemnat si a fost pentru noi, un adevarat sensei.

Reporter: Cum era Kyokushin-ul la acea vreme?

Koen Scharrenberg: Antrenamentele erau foarte grele, iar mai tarziu am descoperit ca multe din metodele pe care le aplicam atunci nu erau foarte eficiente pentru antrenament. De exemplu, la fiecare antrenament, aceasta insemanand uneori de cinci sau sase ori pe saptamana, trebuia sa dai totul, pana la epuizare, iar uneori chiar mai mult. In acea vreme erau nenumarate repetarile unor tehnici ca mae keage, yoko keage, repetarea flotarilor, cu sutele, stretchingul fortat impreuna cu un partener care incerca sa te apese mai jos si mai departat decat ai fi putut vreodata sa faci singur. Antrenamentele erau foarte utile pentru intarirea spiritului, dar, in prezent, cu toate cunostintele despre fiziologia si stiinta antrenamentului, stim ca astfel de metode nu sunt foarte eficiente. La acea vreme insa toata lumea credea ca este normal si se antrena pana la epuizare de fiecare data.

Reporter: Stim ca ati stat la Honbu in perioada "de glorie" a acestuia. Cum ati avut ideea de incerca aceasta experienta?

Koen Scharrenberg: Intr-o zi, pe cand aveam 18 ani, la o competitie regionala, am avut ocazia sa-l intalnesc pe Peter Voogts, unul din asistentii presedintelui organizatiei europene de la acea vreme, Loek Hollander. In perioada respectiva acesta era posesorul gradului de 6 dan. Shihan Hollander si Shihan Voogts au stat de asemenea, o vreme in Japonia, timp in care s-au antrenat sub supravegherea lui Sosai, la Honbu, cartierul general al Kyokushin-ului in Tokyo. In acest timp au locuit insa la hotel si se antrenau la Honbu sporadic. Shihan Voogts mi-a povestit insa, mie si altor practicanti, despre antrenamentele extrem de dure si despre atmosfera deosebita din Honbu. Ne-a povestit si despre WAKAJISHI RYO ("cusca leilor tineri"), locul in care instructori si practicanti japonezi denumiti "uchi deshi" locuiau si se antrenau impreuna. Aceasta locatie era asemenea unei manastiri, cu o disciplina riguroasa si cu un mod de viata foarte dificil. Pentru cei veniti din alte parti ale lumii, era foarte dificil sa devii uchi deshi. Chiar daca stateai la hotel si te antrenai doar la Honbu, erai batut aproape in fiecare zi. Situatia devenea si mai dificila in conditiile in care ai fi locuit in Wakajishi Ryo ("cusca leilor tineri").
Aceste povesti m-au fascinate teribil, si incepand cu acea zi idealul meu a fost sa ma antrenez la Honbu si sa devin uchi deshi. Nu stiu care a fost motivul principal al acestei decizii, insa nici o persoana cunoscuta de mine nu mai trecuse printr-o asemnea experienta si am hotarat ca aceasta ar fi cea mai buna modalitate de a avansa in karate.

Cand am devenit campionul Olandei pentru prima data, aveam 22 de ani luptam la categoria mijlocie si am reusit sa obtin toate victoriile prin ippon. Am profitat de aceast moment prielnic pentru a-i cere lui shihan Loek Hollander permisiunea de a incerca sa fiu admis la Honbu ca uchi deshi.
Considerand dorinta mea ca fiind importanta pentru cresterea valorii lotului national olandez, shihan Hollander i-a trimis o scrisoare lui Sosai. De asemenea, a fost necesar sa trimit casete video cu inregistrari de la unele competitii, precum si inregistrarea video a luptelor de la examinarea pentru Shodan si declaratia lui Shigeru Oyama care a predat la stagiul european de vara impreuna cu gigantul luptator american Willy Williams. Shigeru Oyama m-a remarcat in timpul stagiului ca fiind un luptator cu potential, iar eu, avand in vedere toate aceste aspect, am considerat ca as avea posibilitatea de a deveni uchi deshi.
Dupa ce am reusit sa finalizez prima parte a studiilor mele de educatie fizica si fiziologie a efortului am plecat in Japonia. Inainte de aceasta, am primit vestea ca voi avea o intalnire cu Sosai, in care va hotari daca voi putea fi admis in Ryo ca uchi deshi. Imi aduc aminte si acum senzatia de euforie combinata cu teama in momentul in cand am pornit singur in prima mea calatorie cu avionul, 8 ore pana la Anchorage in Alaska unde am facut o escala de 3 ore, iar ulterior inca 8 ore catre Tokyo.

Reporter: Ati reusit sa va intalniti cu Sosai? Spuneti-ne cate ceva despre el, despre ce fel de persoana era.

Koen Scharrenberg: Inca din primul moment am fost surprins de amabilitatea sa. Am fost acceptat imediat ca uchi deshi, doar pentru motivul ca am fost nevoit sa fac economii, sa calatoresc pe o distanta atat de mare si multe altele ca sa devin deveni uchi deshi. Pentru Sosai a fost suficient.
Am trebuit sa-mi achizitionez o saltea si un sac de dormit si am fost pregatit sa incep antrenamentele. Sosai m-a avertizat ca va fi extrem de greu si solicitant, si ca voi avea de suferit, insa, daca voi fi capabil sa continui antrenamentele si sa nu renunt, viata mea va fi schimbata pentru totdeauna ca urmare a impactului antrenamentelor si schimbarilor fizice si psihologice pe care le voi suferi. A avut dreptate, din toate punctele de vedere, dupa cum am aflat foarte curand.

Reporter: Cum erau antrenamentele in Honbu?

Koen Scharrenberg: Antrenamentele erau foarte grele,intense, dureroase iar uneori efectuate intr-o deplina singuratate. In acele vremuri, inaintea celui de al doilea Campionat Mondial din 1979, strainii (gaijin sau barbari in traducere libera) erau vazuti aproape ca si niste inamici, ca si material pentru testarea puterii si indemanarii luptatorilor japonezi. La 181 cm si 85 kilograme eram considerat destul de masiv pentru standardele japoneze, iar pentru ca eram campionul Olandei, japonezii aveau impresia ca modalitatea perfecta de a se antrena pentru Campionatul Mondial era aceea de a masnopi in bataie la fiecare atrenament. Astfel, la fiecare din cele trei antrenamente zilnice eram nevoit sa lupt cu toate centurile negre, iar la unele antrenamente veneau in plus si alti luptatori de la cluburi din Tokyo doar pentru a lupta cu mine. Niciodata in viata mea nu am fost lovit atat de puternic si fara mila. In fiecare zi imi doream sa merg inapoi acasa. In fiecare noapte insa imi promiteam sa mai rezist inca o zi, iar daca voi avea dureri la fel de mari si dupa aceea, atunci voi merge acasa. In ziua urmatoare poveste se repeta, iar mandria mea (incapatanare mai degraba) era prea mare pentru a renunta. De asemenea, toti japonezii isi doreau ca eu sa renunt mai ales pentru faptul ca am reusit sa fiu acceptat ca uchi deshi in timp ce sute de candidati japonezi erau respinsi in fiecare an. In fiecare dimineata, picoarele, coastele si alte parti ale corpului ma dureau, iar cand ma ridicam dimineatza de pe saltea toti ceilalti japonezi se uitau cu curiozitate la mine sa vada daca voi putea umbla si daca voi merge la dojo sa curat vestiarele si toaletele sau ma voi indrepta spre dulap pentru a-mi impacheta bagajele. In aceste momente, cand le vedeam satisfactia faptului ca eram suferind, reuseam sa regasesc puterea de a umbla cat de energic posibil. In mintea mea imi repetam ca ma bine as muri decat sa renunt si sa le ofer satisfactia slabiciunii mele.
In mod normal, antrenamentele incepeau cu o incalzire, urmata de kihon la o viteza ridicata, cu sute de repetari, combinatii de kihon din deplasare, iar mai apoi reprize de sparring sau kumite. Sparring-ul erau luptele pe care le avem cu totii in dojo-urile noastre, dure, insa controlate. Kumite-ul in schimb era o lupta ca si in competitie. In mod normal, sparring-ul si kumite-ul se alternau in zile consecutive de antrenament, insa in primele saptamani, la fiecare antrenament la care eram prezent se practica doar kumite, si eram nevoit sa lupt de fiecare data cu toate centurile negre.
In mod normal, la fiecare antrenament eram facut “knockdown” de 3 pana la 5 ori, in timp ce incercau de fiecare data sa ma scoata definitiv din lupta. M-am ridicat de jos de mai multe ori de cat imi pot aminti. Dupa trei saptamani insa, tocmai cand eram total demoralizat si la capatul puterilor, intr-o duminica, s-a tinut un antrenament special si foarte greu pentru centurile negre (antrenament care era de obicei vineri si duminica seara) in care s-au executat mii de lovituri de picioare aproape fara pauza. Din cauza epuizarii am fost aproape de lesin, insa intr-un fel sau altul am reusit sa termin atrenamentul. Imediat dupa trebuia sa merg sa-mi iau locul la intrarea in Honbu, fiind randul meu la serviciul de paza, insa Shihan Sanpei a venit la mine si mi-a spus: “Vino, azi vom iesi!” In acea seara toate centurile negre au iesit in Tokyo si au baut si mancat impreuna. Toata lumea a baut foarte, foarte mult, si au incercat sa ma “ameteasca” si pe mine. Desi am ramas foarte surprins, se pare ca rezistam la bautura mult mai bine decat ei. Astfel, la sfarsitul noptii cand inca mai puteam sa ma deplasez singur si sa vorbesc (mai mult sau mai putin, desi japoneza mea era mult mai buna decat de obicei) am fost proclamat “SAMURAI” de restul grupului. In sfarsit, ma acceptasera intr-o anumita masura. Cu toate acestea, antrenamentele au ramas foarte grele, iar pe parcurs am reusit sa ma imprietenesc cu centurile negre japoneze, iar cu unii dintre ei, cum ar fi Shihan Sanpei am ramas prieteni foarte apropiati.
In fiecare vineri luam masa impreuna cu Sosai la Ryo, si deseori obisnuia sa ma scoata si la restaurante in Tokyo. A fost pentru mine o experienta extraordinara, si am fost foarte intristat dupa mai multe luni, cand a venit timpul sa ma intorc acasa. Unul dintre cele mai emotionante momente din viata mea, a fost momentul in care am parasit Honbu, iar centurile negre au organizat o garda de onoare cu sute de student, pe motivul ca m-am descurcat mai bine decat toti occidentalii pe care i-au intalnit vreodata si am reusit sa devin un adevarat Japonez.
Nu stiu daca acest gest a fost doar unul prietenesc, insa cu toate acestea am fost atat de emotionat de aceasta situatie (o premiera in Japonia) si de sutele de aplauze incat aproape am plans. Poate din cele cateva fotografii pe care le-am trimis va puteti face o vaga idee despre viata si antrenamentul in Japonia. Cand voi fi in Romania, va voi povesti cu cea mai mare placere si alte detalii pe care ati vrea sa le cunoasteti.

Reporter: Ati concurat cu success o lunga perioada de timp. Care au fost cele mai importante rezultate ale dumneavoastra?

Koen Scharrenberg: Am fost campion al Olandei de 7 sau 8 ori, atat la nivel individual cat si de echipa. Am reusit sa castig de asemnea si numeroase turnee regionale. Am luptat in competitii de Kempo reusind sa obtin titlul de vicempion al Olandei la categoria grea intr-o competitie in care pe primul loc a iesit prietenul si “instructorul” meu cu care nu am vrut sa lupt in finala. Am castigat si multe turnee in sistemul Clicker (Semicontact) care se practica in acea vreme. Deoarece nu erau foarte multe competitii de Kyokushin, obisnuiam sa participam la competitiile altor stiluri sau la competitii de Kyokushin din alte tari. Astfel am reusit castig Open-ul Germaniei, Open-ul Elevetiei, Turneul celor 4 Natiunii organizat in Elevetia si Liechtenstein si inca cateva competitii de care nu imi mai aduc aminte, insa elevii mei au descoperit ca am la activ aproximativ 350 de lupte.
In acea vreme, in anii ’70 si ’80 (cat de demult mi se par acesti ani), nu existau campionate europene care sa se organizeze regulat si am participat doar la un singur astfel de campionat la categoria grea, unde avand doar 84-85 de kilograme am pierdut in sferturile de finala in fata lui Bernard Creton la tameshiwari, cu diferenta de o scandura. Imi pare rau pentru aceasta infrangere, deoarece Shihan Howard Collins a castigat acel turneu si imi doream foarte mult sa fi luptat cu el. La un alt campionat european nu mi-a fost permis sa particip datorita unei neintelegeri ci shihan Hollander. La urmatoarea competitie, una pe echipe (competitii la moda in acea vreme), l-am intalnit pe campionul europea en-titre al categoriei grele Geoff Baker, un luptator de 110 kg care era capitanul echipei sale. Desi eram doar categoria mijlocie, si eram doar al treilea din echipa, am luptat cu el foarte agresiv si l-am invins cu mawashi geri in doar 24 de secunde. Cu toate acestea titlul de campion european a ramas al lui.
Am luptat de doua ori si la Campionatul mondial, la al doilea si al treilea, pe cand erau 256 de participanti inscrisi si competitia se desfasura pe durata a trei zile. Prima data am reusit sa ajung in primii saisprezece, iar la a doua participare am pierdut in turul doi in fata lui Willie Williams.

Reporter: Care a fost cea mai grea lupta din viata dumneavoastra?

Koen Scharrenberg: De fapt, cred ca au fost mai multe. Impotriva lui Andy Hug in openul Olandei, unde am castigat dupa mai multe prelungiri. Era tanar pe atunci, insa incredibil de puternic inca de pe atunci. Mai apoi lupta cu Makoto Nakamura la cel de al doilea Campionat Modial, o lupta in care oricat de mult m-am straduit sa-l inving nu am reusit. Era mult mai puternic decat mine, si mai greu cu apoximativ 40 de kilograme. O alta lupta pe care o consider foarte grea, cea cu americanul Willie Williams, gigantul care era cu 21 de cm mai inalt si cu 25 de kilograme mai greu. Loviturile sale de brat ca si cele ale lui Michael Wedel au fost cele mai puternice pe care le-am incasat vreodata. In acel meci l-am lovit atat de mult la gedan, incat nu as fi crezut ca ar putea continua, insa spre final a fost putin mai activ decat mine si a obtinut victoria. Aceasta lupta a fost si una mai neobisnuita datorita unei neintelegeri pe care a avut-o cu el la vestiare, inainte de meci, unde am avut o mica altercatie fizica. Eram foarte nervos, iar aceasta m-a costat foarte multa energie. Prefer insa sa povestesc aceasta intamplare decat sa scriu despre ea.
In 1984 la examenul de 3 dan, impreuna cu Michael Wedel am fost singurii candidati care au rezistat pana la sfarsit si am luptat impreuna cat de tare am putut pentru aproximativ zece minute, insa nici unul din noi nu a “cazut”. Toata lumea era innebunita de aceasta situatie, doi prieteni foarte buni care incearca sa se doboare unul pe celalalt, si care rad la fiecare lovitura puternica a celuilalt, doar pentru a se imbratisa cu prietenie la sfarsitul luptei. Acesta este Kyokushin-ul.

Reporter: Sunteti poate cel mai bun prieten a lui Michael Wedel, unul din cei mai mari luptatori din istoria Kyokushin-ului. Va rugam sa ne impartasiti cateva din amintirile dumneavoastra, pentru ca ii simtim foarte mult lipsa.

Koen Scharrenberg: Si mie imi lipseste foarte mult, desi in martie am reusit sa petrecem 8 zile impreuna in Statele Unite. A devenit un foarte cunoscut profesor de marketing in Statele Unite, este conducatorul cercetarilor de marketing la Pepsi Cola, si cel mai important profesor de la Universitatea din Washington. A fost invitat la instalarea in functie a presedintelui Barak Obama pentru ca a contribuit ca om de stiinta la campania acestuia. Michael este foarte bine, si un exempu al modului in care prin Kyokushin poti lega prietenii vesnice (ca si in cazul lui Keiji Sanpei). Ca exemplu, va pot spune ca la casatoria mea, Michael mi-a fost cavalerul de onoare impreuna cu fostul meu coleg de echipa Eric Wentink, iar shihan Sanpei a venit special din Japonia pentru trei zile pentru a asista la ceremonie. Impreuna cu Eric Wentink l-am vizitat pe Michael ultima data, si as avea atat de multe povestit incat acest interviu ar deveni o carte. Voi fi foarte bucuros sa va povestesc mai multe cu ocazia vizitei mele in Romania.

Reporter: Ati mai predat in Romania si cu alta ocazie. Cum va aduceti aminte de vizita dumneavoastra la noi in tara, si care sunt impresiile despre luptatorii romani?

Koen Scharrenberg: Prima data cand am vizitat Romania, impreuna cu Michael, ne-am indragostit de aceasta tara, de familia Chirila care ne-a gazduit si de modul in care practicantii se antrenau si se comportau la antrenament si in afara acestuia. Erau talentati si foarte nerabdatori sa invete. De atunci, o consider pe Anca drept o sora mai mica, si intreaga ei famile ca si pe propria mea familie. Aceleasi sentimente sunt valabile si in ceea ce il priveste pe Michael.
In ceea ce priveste luptatorii romani, in timpul Cupei Mondiale de la Sankt Petersburg, am intrebat-o descumpanit pe Anca ce anume i-as putea invata nou fata de ceea ce stiu deja sa faca. Multi dintre ei sunt foarte puternici. Dar cine stie, sunt batran si cu multa experienta de lupta, deci vom vedea. In orice caz, sunt nerabdator sa ma intorc in Romania.

Reporter: Ca si presedinte al EKO, care credeti ca sunt punctele forte ale organizatiei noastre in comparatie cu alte organizatii?

Koen Scharrenberg: Noi suntem o organizatie cu adevarat democratica, si sunt unele personalitati in cadrul WKO si al EKO care s-au antrenat pe adevarata cale si stiu cu adevarat karate si budo. Cu toate acestea, este destul de greu sa unifici 30 de tari, toate cu propriile intrebari, interese, nevoi si dorinte. Pana in prezent, totul decurge bine desi uneori este foarte solicitant. Per ansamblu, suntem inca puternici si uniti, si continuam sa ne dezvoltam.

Reporter: Cum vedeti Kyokushin-ul in prezent, dupa atatia ani de antrenament? Ce reprezinta acesta pentru dumneavoastra?

Koen Scharrenberg: Kyokushin-ul mi-a definit viata, i-a dat un sens, o forma si o fundatie. Prin (shin)kyokushin am avut multe experiente pozitive, cum ar fi prietenia adevarata, dragostea, bunatatea, dar si abilitatea de ma antrena intens si cea de a uita de neplaceri sau neajunsuri si a merge mai departe.
Kyokushin-ul este mult mai mult decat o lupta, iti daruieste mult mai multe. Bineinteles, ca nu vei avea castiguri financiare foarte mari din Kyokushin. Kyokushin-ul nu este K-1. Dar cu toate acestea, daca ar trebui sa o iau din nou de la inceput, as face la fel.

In sfarsit, ce predica lunga a devenit acest interviu, sunt nerabdator sa va intalnesc pe toti in luna august. Prin amabilitatea federatiei dumneavoastra am posibilitatea de a-mi aduce si familia in Romania si a le face cunoscuta tara si oamenii din aceste locuri. Pe curand! Osu!

Clipul saptamanii