Toamna e un anotimp care ne pune la incercare organismul. Acest lucru se traduce in multe cazuri intr-o lipsa de entuziasm generalizata, intr-o senzatie de oboseala permanenta, iar in unele cazuri, chiar intr-o usoara depresie. Dojo-urile sunt tot mai goale, antrenorii isi pierd interesul si in multe cazuri, ne complacem intr-o stare de plictis reciproca. Scriu toate acestea pentru ca in perioada aceasta, desi suntem unul dintre dojo-urile cele mai de succes ale FRKK, nu am cum sa nu observ o scadere a entuziasmului in ochii elevilor mei, oboseala, lipsa de interes, absente. Si tot incerc de citeva zile sa descopar cauzele. Cred ca unele sunt de natura pur fizica, determinate si de schimbarea de anotimp, de temperatura, de venirea ploilor, dar cred ca tin in mare parte si de caracterul nostru, de constienta sau lipsa acesteia, de spirit.
Cele de natura fizica sunt cel mai usor de tratat. Ele nu dureaza oricum foarte mult, de la doua la patru saptamini, iar ceea ce putem face ca sa ne sustinem organismul la un potential capabil de efort, este sa mancam fructe multe, legume, sa ne suplimentam alimentatia cu vitamine, proteine, minerale etc. Somnul ajuta si el foarte mult, asa ca e grozav daca reusiti la amiaza sa va intindeti putin, chiar daca nu pentru somn, macar pentru odihna. Somnul in timpul noptii e absolut vital si el, iar cind ne simtim obositi, e unul dintre cele mai simple remedii.
Cauzele de natura exterioara sunt insa mai grave, si ele tin de constienta. O sa vorbesc in primul rind despre importanta antrenorilor in aceasta ecuatie. De multe ori, faptul ca predam de ani intregi isi spune cuvintul. Cumva ne-am plictisit usor, suntem putin plafonati si totul a devenit o oarecare rutina. Trebuie sa ne aducem insa aminte in permanenta ca principalul motor intr-un dojo este antrenorul, sempaiul, senseiul. Daca el vine fara entuziasm la sala, elevii vor fi fara entuziasm. Daca ei nu gasesc in permanenta metode noi de antrenament, exercitii noi, motivatii interesante si atragatoare, lucrurile vor degenera in timp.
Trebuie sa ne aducem in permanenta aminte de faptul ca pe linga cunostintele pe care le transmite, trebuie sa facem antrenamentul interesant, plin de viata, sa ne surprindem in permanenta elevii. Din pacate sau, fericire, nu suntem in Japonia, unde antrenamentele sunt aproape identice, iar elevii nu au foarte multe pretentii pentru ca, prin caracter, un japonez se multumeste cu foarte putin pentru a-si pastra viu interesul.
Foarte multi antrenori au uitat cum sa pastreze o atmosfera vie in dojo, iar acest lucru trebuie remediat daca vrem sa practicam arte martiale constienti.
Daca in privinta antrenorilor, sa spunem ca lucrurile pot fi remediate, in ceea ce-i priveste pe practicanti, pentru acestia calea Kyokushin trebuie sa devina principala lor preocupare. Fara dedicare totala nu se poate face nimic de durata. Discutam cu elevii mei si le-am spus ca daca ar fi dupa mine nu as primi in dojo decit elevi care au stat trei zile in fata salii fara sa manince nimic. Pentru ca doar atunci as fi convins ca vor cu adevarat sa faca ceva, sa invete ceva. Doar atunci ar demonstra ca dorinta de a face karate nu e un moft, ci o necesitate, o dorinta de a-si transforma energia in cunostinte, o dorinta de a invata sa lupte, de a invata sa se apere, de a concura, de a-si cunoaste spiritul. Doar atunci ar veni la antrenament treji, cu dorinta de a invata, cu dorinta de a practica, facind fiecare exercitiu din tot sufletul, si fiind trist cind antrenamentul se termina prea repede. Ponim sa facem ceva din placere, cu entuziasm, dar pe parcurs ne complacem in comoditate si uitam ce ne-a impins spre acea pasiune. Si lucrurile se rutineaza. Elevii vin la sala adormiti, se antreneaza fara entuziasm, nu fac antrenamente individuale, nu cerceteaza, nu se informeaza, nu contribuie cu nimic la dezvoltarea lor tehnica si intrinsec, spirituala. Nu se afla pe cale. Trebie sa redescoperim relatia maestru-ucenic, in care cel din urma are incredere totala in antrenorul lui si face tot ceea ce i se spune pentru a progresa. Nu un maestru bun face maestrii, ci increderea aceea totala in maestru te face maestru. Golirea paharului.
M-am lungit foarte mult, dar cred ca ar trebui sa meditam mai mult la astfel de lucruri. Foarte multe le-am scris pentru mine si pentru elevii mei. Ma intristeaza teribil cind vad sportivi venind ani la rindul in dojo, antrenindu-se cu placere, cu dragoste si apoi abandonind.
Ma doare sa vad oameni care obtin centura neagra, centuri superioare, si dupa aceea renunta. Ceva se rupe in ei, undeva nu mai gasesc resurse de a-si alimenta entuziasmul, bucuria de a se antrena. Au uitat ce au iubit la Kyokushin, bucuria de a imbraca gi-ul alb, de a transpira alaturi de colegi, de a iti duce potentialul la maxim, de a invata, de a trai in frumosul spirit japonez, atent la toate, la natura, la eticheta, la a saluta un dojo, locul sacru, la a multumi partenerului dupa fiecare exercitiu, de a multumi antrenorului dupa fiecare antrenament, bucuria de a trai constient. Am impresia ca asist la esecuri cind vad oameni nemaigasind resurse de a continua. Ca vad falimente, divorturi. Iar de vina e aproape intotdeauna comoditatea, lipsa de caracter, lenea, imbatrinirea spirituala, decrepitudinea.
De aceea imi plac foarte mult lupii si porumbeii, sau lebedele spre exemplu, pentru ca raman toata viata cu acelasi partener. Gasesc in fiecare zi motive suficiente spre a-si pastra entuziasmul, iubirea. Si genul acesta de relatie ma inspira, ma face sa merg mai departe, ma face sa caut si sa gasesc entuziasm, dragoste pentru cale, fie ea Kyokushin, fie ea relatie de iubire sau prietenie. In aceeasi masura am un respect nemasurat pentru cel care continua sa se antreneze toata viata si foarte putin respect pentru campionul european care abandoneaza practica dupa citiva ani.
M-as bucura sa imi scrieti si impresiile voastre, sa ma combateti daca doriti, dar sa va preocupe acest subiect. Multumesc ca ati avut rabdare sa cititi pina la capat. Osu!

Madalina mi-a scris urmatoarele ca raspuns la mesajul anterior. Sper sa nu se supere ca il postez:

"Ce vreau sa-ti spun, tu stii deja...nu sunt lucruri noi, doar ca nu le-ai spus in mesajul tau.

Eu nu mai merg la sala de cand am plecat de-acasa (au mai fost vreo doua incercari, doar ca nu am mai regasit atmosfera familiara si am renuntat), dar asta nu inseamna ca m-am indepartat de Kyokushin nici macar o zi. Desi nu ma pot lauda cu absolut nici o performanta in karate, am pretentia ca traiesc Kyokushin-ul zilnic, pentru ca dincolo de forma, de tehnicile care trebuiesc memorate si practicate zilnic, de ritmul respiratiei in tandem cu loviturile executate, sunt toate celelalte care definesc kyokushin-ul...si care ne definesc pe noi, cei care il practicam...
Asa ca, in fiecare zi incerc sa urmez ce am invatat la sala, la sempai Berghea:
- cand trebuie sa ma imbrac, imi aduc intotdeauna aminte ca ne spunea sa fim gata pana nu se stinge un chibrit, ca la armata (eu, intotdeauna, sunt gata inaintea lui Flore, desi el a facut armata );
- incerc sa fiu mereu punctuala sau mai devreme cu 10 minute (o alta regula din dojo);
- salut cand intru intr-o incapere pe cei care se afla acolo chiar daca nu-i cunosc si daca ma intalnesc cu cineva sau vorbesc la telefon primele cuvinte sunt de salut;
- vorbesc mai putin decat cei din jurul meu si ascult mai mult (valabil doar cu cei din afara familiei, desigur ;
- intorc capul daca trec strada (pentru ca mi-a spus mama sa ma uit stanga-dreapta cand trec strada , dar cred eu ca e si un reflex de la kata);
- si nu conteaza unde sunt...in masina, la televizor, la servici, la dentist...ma "trezesc" facand geksai-sho mental si ma bucur ca il pot face asa bine!

Uneori ma antrenez in fiecare zi, alteori de doua ori pe luna, dar cred ca importanta e continuitatea si aprofundarea starii de kyokushin...

Cat despre faptul ca ai tine potentialii elevi flamanzi trei zile , as vrea sa "te" combat nitel
Acum cativa ani am citit teza de doctorat a unei rusoaice care facea o comparatie sociologica intre americani si rusii (nu stiu daca nu ti-am mai povestit...?) si ea a ilustrat diferenta printr-o analogie si a spus ca americanii sunt ca niste piersici (moi - "friendly" la suprafata, si tari - nu asa de dispusi sa-ti acorde credit repede - la interior) si rusii sunt ca niste nuci de cocos (niste morocanosi la suprafata si oameni de treba cand incepi sa-i cunosti mai bine)....

Facand o analogie cu analogia rusoaicei , eu cred ca, in tara noastra, unde tinerii au nevoie de directie, de o cale frumoasa si curata cum e Kyokushin-ul, ar trebui ca antrenorii sau cei care reprezinta dojo-urile sa fie mai "americani", sa fie "piersicosi"...pentru ca doar asa vor avea acces toti si vor ramane cei putini, se vor cerne cei care, cum foarte frumos ai spus, "vor cu adevarat sa faca ceva, sa invete ceva. Doar atunci ar demonstra ca dorinta de a face karate nu e un moft, ci o necesitate, o dorinta de a-si transforma energia in cunostinte, o dorinta de a invata sa lupte, de a invata sa se apere, de a concura, de a-si cunoaste spiritul."

Tot ce pot sa va spun este sa va antrenati cu placere zi de zi pt. ca atunci cand nu o sa mai puteti din anumite motive timp,job sau altele o sa vi se faca dor si veti regreta zilele in care ati lipsit ,zile cand ati avut ocazia sa mergeti dar nu a-ti avut chef.Eu nu am fost la un antrenament de vreo 5 luni de zile dar simt ca innebunesc ,de fiecare data cand is singur in camera ma trezesc lovind, facand tehnici si tot timpu ma gandesc la kyokushin dar nu pot merge la un antrenament pt. ca nu am timpul necesar si banii deocamdata.Asa ca go training pt.ca kyokushinul o va invete multe lucruri pe care o sa vi le dati seama mai tz.

sensei, sper sa nu te dezamagesc......osu

Bine Vivi..din fericire, nu depre tine-i vorba aici ..tu ramai numai pe cale

Mazarica, nu ai cum sa ma dezamagesti. Nu ma pot dezamagi prea multe lucruri, pentru ca in general incerc sa nu ma amagesc. Era doar un sentiment de tristete pentru cei care nu isi gasesc o cale de care sa se indragosteasca si pe care sa isi doreasca sa mearga in fiecare zi cu pasiune. In rest sunt mindru de voi toti. Si de tine in special, stii tu
Osu!

"Mazarica" ?!? Nice one..

Pt cei cei care nu au timp pt ca lucreaza,nu au bani sa plateasca taxele lunare la sala,sa vina la zalau,ii pimesc eu la mine in dojo gratis.iar cu timpul sunt sigur ca gasim o solutie,nu prea lucreaza nimeni in fiecare zi dupa ora 20.00.
Asa ca ,as spune ca daca genunchii mei batrani mai stiu drumul spre dojo,imediat ce am inchis magazinul undeva pe la 19.50 dupa 9-10 ore de munca ,fara binecuvantarea somnului de amiaza(harris norocosule),poate oricine,nu-i asa?
Osu